Articolul 4 din Codul de procedură penală statuează că ,,Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.
Prezumtia de nevinovatie este o prezumtie relativa, cu un regim juridic special care, desi poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, nu poate fi rasturnata decat printr-o hotarare penala de condamnare, ramasa definitiva.
Prezumtia de nevinovatie reprezinta o garantie specifica in materie penala si, ca orice alt drept reglementat de Conventie, caracterul ei nu trebuie sa fie nici teoretic si nici iluzoriu.
Prima hotarare in care a fost instituit din punct de vedere principial standardul impus de articolul 6-2 din CEDO precum si ce considera Curtea a fi o incalcare a acestui standard a fost cauza Minelli contra Elvetiei. In aceasta hotararea s-a stabilit ca se incalca prezumtia de nevinovatie daca „fara ca acuzatul sa fie gasit vinovat anterior in concordanta cu legea si mai ales fara sa fi avut posibilitatea de a exercita dreptul la aparare, o decizie judiciara reflecta opinia ca ar fi vinovat”. Din analiza acestei constatari a Curtii, s-a tras concluzia ca scopul general al institutirii acestei garantii este reprezentat de necesitatea protejarii acuzatului de un verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit legal.
In analiza prezumtiei de nevinovatie ne putem raporta la diferite aspecte ce ii pot clarifica limitele de incidenta: garantiile instituite, sfera de aplicare, persoanele carora li se aplica obligatia de respectare a acestei prezumtii.
Din punct de vedere al garantiilor instituite, doctrina a stabilit ca unele dintre acestea sunt imprumutate din reglementarea articolului 6:
– obligatia pe care o au judecatorii de a nu pleca in judecarea cauzei cu idei preconcepute
– sarcina probei in materie penala revine acuzarii
– aplicarea principiului „in dubio pro reo”
– acuzarea este obligata sa indice faptele de care este acuzat inculpatul si sa aduca un probatoriu suficient pentru dovedirea vinovatiei.
Alaturi de aceste garantii comune, articolul 6-2 instituie si garantii proprii precum :
– garantarea dreptului la tăcere.
– obligatia statelor de a se abtine de la impunerea de sanctiuni fara a exista o hotarare de condamnare
– interdictia de a exista o judecata de doua ori pentru aceeasi fapta si acelasi faptuitor, existand opinia ca aceasta interdictie se rasfrange si asupra urmaririi penale.
In ceea ce priveste campul de aplicare al prezumtiei de nevinovatie, intr-o privire de ansamblu, raportandu-ne in primul rand la persoana care beneficiaza de aceasta garantie este incidenta in cazul oricarei persoane acuzata de savarsirea unei infractiuni. Notiunile de „acuzatie”, „infractiune” si „materie penala” sunt notiuni autonome si au aceleasi semnificatii ca cele impuse de articolul 6.
De principiu, prezumtia de nevinovatie este incidenta atat in faza urmaririi penale cat si in faza judecatii. Domeniul de aplicare, in sens larg, il reprezinta ansamblul procedurii penale litigioase si nu doar procesul penal in acceptiunea lui restransa. Unii autori considera ca prezumtia de nevinovatie se aplica in general „materiei penale” fiind incidenta oricand fapta are conotatie penala.
In faza de urmarire penala, standardul CEDO prevede ca art. 6-2 este incident din momentul in care se poate vorbi de acuzatie in materie penala, dar acceptiunea acestei garantii in aceasta faza este aceea de a nu fi tratata persoana acuzata ca si cum ar fi vinovata. Aplicarea 6-2 nu se opune la efectuarea in cursul urmaririi penale a anumitor acte precum perchezitia domiciliara.
In faza de judecata, articolul 6-2 isi gaseste aplicabilitatea din momentul sesizarii instantei si pana la ramanerea definitiva a hotararii, oricate grade de jurisdictie ar parcurge: prezumtia de nevinovatie trebuie sa fie respectata atat la instanta de fond, cat si in apel si recurs.
Ca principiu general acceptat, prezumtia de nevinovatie se aplica doar deciziilor privitoare la stabilirea vinovatiei, nefiind incidenta in materie civila sau administrativa si nici in cazul unor proceduri precum expulzarea sau extradarea.
Pentru intelegerea domeniului de aplicare din punct de vedere al cadrului procesual in care a fost analizata incalcarea prezumtiei de nevinovatie, trebuie sa ne raportam in concret la cazurile judecate de Curte si dezbatute in doctrina.
Astfel, in cauza Bernard contra Frantei, Curtea a admis ca prezumtia de nevinovatie este incidenta si poate fi incalcata si in etapa administrarii probelor. In cauza Minelli contra Elvetia, s-a considerat ca exista o incalcare indirecta a prezumtiei de nevinovatie si prin motivarea unei decizii a instantei.
Concluzionând, deși prezumția de nevinovăție este un concept foarte des întâlnit, aplicația practică a acestuia este foarte complexă și trebuie atent analizată, de la caz la caz.